“Și vorbesc. Trăncănesc, Flecăresc, pălăvrăgesc, sporovăiesc, bat câmpii. Delirează. Strigă, spumegă, țipă, scrâșnesc, se văicăresc, bârfesc, amenință, apostrofează, ridiculizează, protestează, colportează, comentează, «tachinează». Vorbesc la nesfârșit, dezlănțuit, incoerent, dezarticulat, aberant, nebunește, fără să spună, cel mai adesea, nimic, dar mereu cu o energie inepuizabilă. Parcă sunt disperați; poate chiar sunt, fără s-o spună; tot nu le-ar folosi; preferă să ia totul în ușor, dar voioșia la care ajung are o anumită sinistritate. Sunt bolnavi de euforie. Ce s-ar întâmpla cu acești oameni dacă, rămânând așa cum sunt, ar fi constrânși la muțenie? Devenind brusc tăcută, probabil că lumea lui Caragiale s-ar sufoca, iar în absența grosului fum de cuvinte, în absența norilor de vorbe, ilarianta ei imagine ar căpăta, limpezindu-se, un atroce aspect apocaliptic. Și-ar pierde, în orice caz, până și ultima aparență de viață. De viață, nu de umanitate - pentru că este, în fond, o sublume; un conglomerat rezidual în continuă fermentație logoreică. O formațiune teratologică”
— Mircea Iorgulescu