Clergyman's

Dar peste tot în mine sunt ruguri în așteptare și ample , întunecoase procesiuni cu o aură de durere. Durere a ruperii-n două a lumii, ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.Durere a ruperii-n două a sunetelor lumii, ca să-mi lovească tâmplele, două. Durere a ruperii-n două a mirosurilor lumii, ca să-mi atingă nările, două..
- Nichita Stănescu

Adevărata mână n-o întind. Nu ating cu ea decât cuvintele. Altfel copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuși cum se trage în sine însuși cornul de melc și ar deveni un punct. Nici prietenii nu mi-i ating. Nici soarele, nici stelele, nici luna. Nu ating nimic. Deși urăsc punctul, Doamne, locuiesc într-un punct..
- Nichita Stănescu

Nu ne putem trage de șireturi, fiindcă eu mă port desculț.
- Nichita Stănescu

Totul este atât de perfect în primăvară, încât înconjurându-l cu mine iau cunoștință de el, ca despre o răsărire de iarbă mărturisită de cuvintele gurii care le rostește mărturisită de gura inimii, de inima sâmburelui ei, ce în el însuși nemișcat, aidoma sâmburelui pământului care-ntinde jur împrejurul lui o infinitate de brațe ale gravitației. .
- Nichita Stănescu

Totul este atât de perfect în primăvară, încât înconjurându-l cu mine iau cunoștință de el, ca despre o răsărire de iarbă mărturisită de cuvintele gurii care le rostește mărturisită de gura inimii, de inima sâmburelui ei, ce în el însuși nemișcat, aidoma sâmburelui pământului care-ntinde jur împrejurul lui o infinitate de brațe ale gravitației. .
- Nichita Stănescu

Totul este atât de perfect în primăvară, încât înconjurându-l cu mine iau cunoștință de el, ca despre o răsărire de iarbă mărturisită de cuvintele gurii care le rostește mărturisită de gura inimii, de inima sâmburelui ei, ce în el însuși nemișcat, aidoma sâmburelui pământului care-ntinde jur împrejurul lui o infinitate de brațe ale gravitației. .
- Nichita Stănescu

Îmi învățam cuvintele să iubească, le arătam inima și nu mă lăsam până când silabele lor nu începeau să bată..
- Nichita Stănescu

Clipele erau mari ca niște lacuri de câmpie și noi nu mai conteneam traversându-le. Ora își punea o coroană de nori, liliachie. Ți-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?
- Nichita Stănescu

Deodată mi-a explodat sticla ferestrei împroșcându-mă cu cioburi de vechi priviri. În cadru se arătă un înger atât de bucălat încât avea un cap rotund și două aripi ascuțite,- surâse la mine ca un cântec de leagăn:
- Nichita Stănescu

Îmi descifrez papirusul vieții plin de hieroglife și ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipsită de satisfacții, e un poem închinat păcii..
- Nichita Stănescu